Sf Constantin şi Elena - Mănăstirea oraşului Varna

Istoria

    Pe litoralul Mării Negre au fost construite multe biserici şi paraclise. Unii dintre ele există şi astăzi, iar altele au fost dărâmate în cursul veacurilor. Acestea sunt construite de către binefăcătorii bisericii în semn de mulţumire faţă de sfinţi. O astfel de mănăstire medievală se găseşte în apropierea Varnei, la 11 km la nord de oraş. Aceasta este mănăstirea „Sf. Constantin şi Elena”. Golful în care este situat oraşul Varna este mărginit de două capuri. Pe capul de sud, numit „Galata” se află un cartier cu acelaşi nume, iar pe capul de nord-est în trecut se găsea mănăstirea „Sf. Dumitru”.

    Puţin mai sus de această mănăstire este palatul „Evksinograd”, iar în apropierea lor cândva se întindea mănăstirea „Sf. Constantin şi Elena”. Astăzi prima mănăstire, care purta numele „Sf. Dumitru”, nu mai există şi pe locul ei se află parcul palatului „Evksinograd”. Din cea dea două a rămas foarte puţin – o bisericuţă şi o clădire cu două-trei chilii, iar în jur se înalţă hotelurile moderne ale staţiunii omonime „Sf. Constantin şi Elena”.

    Nu se ştie exact când a fost înfiinţată mănăstirea în locul acesta. Într-una din versiuni, de exemplu, se zice că mănăstirea a apărut în începutul secolului al XVIII-lea. Putem ajunge la această concluzie citind inscripţia de pe icoana cea mai veche din iconostasul bisericii. Între cele două figuri se vede o inscripţie foarte defectată care spune:

... din cauza fricii mari ale creştinilor ... în Ţarigrad anul 1713 ...

După amintirile unor locuitori bătrâni ai Varnei, până la mijlocul secolului al XX-lea în biserică se păstra o icoană veche cu portretele celor doi sfinţi. Probabil icoana a fost pictată în Ţarigrad şi după aceea a fost mutată aici şi pusă în iconostasul bisericuţei mănăstireşti.

    Aceasta însă este numai o presupunere pentru că datele cele mai vechi despre construirea în această localitate a unui paraclis ortodox, iar mai târziu şi a unei biserici în jurul căreia a apărut şi mănăstirea, sunt din timpul conducerii ţarului Ioan Alexandru (1331 – 1371). Întorcându-ne în timp, putem să observăm că în momentul acesta Veneţia şi Genua făceau demersuri faţă de Bulgaria cu scopul obţinerii dreptului de acces la porturile bulgăreşti de la Marea Neagră. Mai întâi Veneţia a reuşit să încheie un tratat cu Bulgaria şi veneţienii au rămas pe piaţa bulgară cu centrul Varna. Mulţi dintre ei sau stabilit în oraş separânduse întrun cartier de lângă portul oraşului.

    Aproape imediat după Veneţia, şi Republica Genua a reuşit să ajungă la înţelegere cu Bulgaria dar cu un succes mai mic. Autorităţile bulgăreşti, deja legate de Veneţia, nu au avut o atitudine binevoitoare faţă de Genua cu toate că nu au refuzat accesul la porturile sale. Locuitorii veniţi din Genua au fost nevoite să-şi construiască un port al lor precum şi un cartier în afară zidurilor oraşului. Lau numit Castriţi. Acesta este raionul palatului de azi Evksinograd şi al staţiunii „Sf. Constantin”, iar portul este punctul cel mai nordic al Golfului Varna şi este protejat în mod natural de vânturile nordice.

    Toată localitatea era năpădită de un codru secular des de nestrăbătut. La câteva sute de metri la nord de port, în codru, era o mulţime de izvoare minerale despre apa cărora se ştia că este extrem de curativă. Erau şi agheasme (sg. agheasmă – „izvor cu apă sfinţită”). Datorită cartierului nou, raionul a început să se dezvolte. În acesta locuiau pescari, marinari… Printre locuitorii cartierului erau şi oameni care nu au avut legătură cu comerţul, ei sau stabilit aici pentru a se vindeca în izvoarele minerale.

    Este important şi faptul că aceste secole (XII-XIV) au reprezentat perioada de înflorire a creştinismului în Bulgaria. Atunci aristocraţia bulgară dăruia generos mijloace pentru construirea unor biserici separate, precum şi a unor complexe mănăstireşti.

    Locuitorii Varnei au construit o biserică mică în jurul unei agheasme nu departe de cartierul nou. În curând, în jurul bisericuţei au fost construite chilii şi astfel treptat a apărut mănăstirea. Împreună cu călugării din mănăstire, în raion sau stabilit şi mulţi sihastri. Localitatea a devenit un centru de viaţă sufletească.

    În secolul al XV-lea locuitorii din Genua au părăsit pământul bulgăresc, mănăstirea a rămas, dar Bulgaria a încetat să existe. Peninsula Balcanică a fost inclusă în cadrul imperiului otoman. Secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea erau perioada în care autoritatea turcească urmărea şi distrugea populaţia creştină din imperiul său. Atunci viaţa din mănăstire se stingea treptat şi în sfârşit abia pâlpâia. Mănăstirea a fost distrusă şi arsă de multe ori. Oamenii erau alungaţi sau omorâţi. Cuvântul „mănăstire” a devenit nepotrivit şi a fost uitat.

    Iar pentru locuitorii regiunii acest codru a rămas sfânt. Şi veneau din nou oameni noi sau se întorceau cei care au fost alungaţi înainte. Ei ajungeau aici ca să săvârşească slujbe religioase, ca să locuiască, să ajute, să vindece sau la pelerinaj. Aşa mănăstirea „Sf. Constantin şi Elena” a supravieţuit! Iar în localitatea veche înfiinţată de cei veniţi din Genua a fost construită o mică bisericuţă în cinstea Sf. Dumitru pe locul bisericii dărâmate de turci la începutul secolului al XIX-lea.

    Despre înfiinţarea mănăstirii „Sf. Dumitru” există o legendă legată de corăbiile salvate de cap. Dumitru în golf, la sud de capul Sovanlak. În semn de mulţumire pentru acest miracol a fost ridicat un paraclis în cinstea sfântului. Întâmplarea este din jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea în conformitate cu datarea icoanelor mănăstireşti, cea mai veche dintre ele fiind din anul 1717.

    În timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829 aici a fost aşezată o parte din armată rusească. Cu armata a călătorit şi istoricul rus militar Victor Tepliakov care, în cartea sa „Scrisori din Bulgaria” editată în Moscova în anul 1833, a scris: “Mănăstirea „Sf. Constantin” este foarte săracă … Biserica mănăstirii este tot aşa de săracă, întunecoasă şi îngustă, cum sunt toate bisericile bulgăreşti.” În anul 1828 ruşii au restaurat bisericuţa „Sf. Dumitru” şi în jurul ei au construit un spital militar. După retragerea armatelor clădirea spitalului a fost transformată în chilii şi împreuna cu biserică sa transformat în mănăstire.

După războiul ruso-turc, mănăstirea „Sf. Constantin” a început să se dezvolte. În anul 1832 aici au ajuns doi fraţi ieromonahi preacuvioşi – Theodosii şi Aghapii Cantargievi din Veliko Târnovo. Ei sau apucat de treabă. Au urmat ani de înflorire - şi spirituală şi materială. Părintele Theodosii a organizat şi a înfiinţat mănăstirea „Sf. Dumitru” folosind ca centru bisericuţa cu acelaşi nume şi spitalul militar construit în jurul ei de ruşi în timpul războiului din anii 1828-1829. Fratele lui, părintele Aghapii a restaurat mănăstirea aproape distrusă „Sf. Constantin”. Cei doi călugări au fost oameni bogaţi şi au început construirea cu mijloace proprii. Au fost construite chilii, garduri, cişmele, au fost plantate vii şi grădini. Mai târziu fraţii au organizat o campanie de strângere a mijloacelor necesare de patrioţii din toata Bulgaria.

Ce au găsit cei doi fraţi, preacuvioşii Aghapii şi Theodosii, ajungând aici în anul 1832? În conformitate cu un titlu de proprietate din 1822 mănăstirea „Sf. Constantin şi Elena” dispunea de 32 decari, iar „Sf. Dumitru” – de 10 decari, adică curtea din jurul bisericuţei cu barăcile militare din lemn. În 1866 mănăstirea „Sf. Dumitru” a avut deja 460 decari de lanuri, grădini, vii, o moară şi alte bunuri. Mănăstirea „Sf. Constantin şi Elena”, unde ieromonahul Aghapii a fost egumen, era şi mai bogată. Aceasta avea peste 1000 decari de lanuri, 100 decari de vii şi grădini şi alte bunuri din jurul satului Chestrici (acum Viniţa, un cartier al Varnei), de la care primea un venit anual important. În conformitate cu măsurarea efectuată special pentru gospodăria mănăstirii „Sf. Constantin şi Elena” în anul 1909, aceasta dispunea de 1600 hectare de lanuri, vii, clădiri şi curţi, parcuri, păduri şi spaţii libere.

În timpul acesta comunitatea bulgară din oraşul Varna care avea conştiinţă naţională era compusă de o mână de oameni şi ajutorul lor nu a fost suficient. Grecii localnici, găgăuzii şi alte naţionalităţi nau vrut să ajute şi chiar au încercat să împiedice întreprinderea. În ciuda numeroaselor conflicte cu comunitatea grecească, în ciuda atacurilor şi jafurilor tâlharilor, timp de treizeci de ani cei doi fraţi-călugări Aghapii şi Theodosii puneau multă energie şi eforturi şi au reuşit să îmbogăţească foarte mult cele două mănăstiri.

În iarna anului 1866 a murit ieromonahul Aghapii, egumenul mănăstirii „Sf. Constantin”. În timpul verii din anul 1867 a murit şi egumenul mănăstirii „Sf. Dumitru”, ieromonahul Theodosii. După moartea lor ei au fost supliniţi pentru scurt timp de părintele Constantin Dânovski. După moartea fraţilor-egumeni, părintele Constantin îi suplinea, săvârşind slujbe religioase în amândouă mănăstirile, dar pentru puţin timp. În curând bulgarofobii au reuşit săl izgonească. Până în momentul acesta slujba religioasă din mănăstiri se făcea în limba slavă bisericească şi în limba greacă, în funcţie de cerinţele şi prezenţa unor sau a altor credincioşi. După anul 1867 în „Sf. Constantin” slujba religioasă se săvârşea numai de preoţi greceşti şi numai în limba greacă, iar în „Sf. Dumitru” nu se făceau slujbe religioase deloc – mănăstirea era utilizată pentru distracţiile cetăţenilor şi ca ospătărie, adică ca hotel. În fiecare an se dădea în arendă.

Părintele Constantin Dânovski sa născut la 20 august 1830 în comuna Ustovo, judeţul Ahî Celebi (astăzi oraşul Smolyan). A urmat şcoala din satul lui natal. Timp de doi ani era învăţător în Ustovo şi în satul vecin – Raykovo. În anul 1847, în vârstă de abia 17 ani, a venit în Varna unde a fost angajat ca învăţător întrun sat de lângă Varna – Nikolaevka. În 1856-1857 părintele Constantin Dânovski sa căsătorit cu fiica primarului satului şi a fost hirotonisit preot. El a slujit pentru o anumită perioadă la mitropolitul grecesc din Varna, iar din anul 1865 a devenit primul preot bulgar oficial din oraş, precum şi preşedintele comunităţii bisericeşti-şcolare. Sa stins din viaţă la 18 noiembrie 1918 singur, părăsit şi în sărăcie.

Spre jumătatea anilor 60 ai secolului al XIX-lea lupta bulgarilor pentru independenţă bisericească faţă de Patriarhia Ţarigradului a ajuns momentul său culminant. Atunci a început şi despărţirea faptică a bunurilor bisericeşti – biserici, mănăstiri şi pământul lor respectiv. Dar Patriarhia a dat bulgarilor o lovitură foarte grea. Printro scrisoare circulară de la 1 noiembrie 1865 aceasta ia obligat pe mitropoliţii săi să asigure documente pentru bunurile imobile care au fost proprietatea mănăstirilor, a bisericilor, a şcolilor, a caselor de cultură şi a mitropoliilor. Bulgarii din Varna, din cauza numărului său redus – ei au reprezentat mai puţin de o zecime din locuitorii oraşului – nau avut puterea să lupte contra mitropolia grecească pentru biserici şi mănăstiri. Astfel toate bunurile creştinilor – inclusiv mănăstirea şi bunurile ei – au rămas stăpânite de mitropolia grecească pentru o perioadă de mulţi ani, chiar şi după Eliberare. Problema despre posesiunea ilegală din partea grecilor a fost ridicată de judeţul bulgar Varna, dar a rămas nerezolvată.

Din 1867 până în 1880 mitropolia grecească din Varna a stăpânit viile, lanurile şi bunurile mănăstirii, dândule în arendă în fiecare an. După Pavel Kalyandjiev - editor, comerciant şi avocat din Varna – venitul anual din bunurile mănăstirii „Sf. Dumitru” a fost în valoare de 150 de lire turceşti, iar din bunurile mănăstirii „Sf. Constantin şi Elena” – 250 de lire. Cu aceste mijloace băneşti erau întreţinute numai instituţiile culturale şi şcolile greceşti din Varna precum şi spitalul în care se admiteau numai grecomani şi matrozi greci.

În anul 1870 – momentul culminant al dominaţiei greceşti bisericeşti – ca administratori ai mănăstirii au fost aleşi 2 greci, 1 bulgar şi un reprezentant al autorităţii turceşti care dispuneau de venitul gospodăriei şi de cel al mănăstirii. Mănăstirea funcţiona ca o bancă care împrumuta bani satelor şi comunelor pentru construirea unor biserici şi şcoli noi. Cei doi greci luau foarte uşor hotărârea pentru alocarea împrumuturilor şi ajutoarelor pentru instituţiile sale culturale greceşti. Reprezentantul autorităţii turceşti de obicei nu se împotrivea şi bulgarul era neputincios să facă orice. În mod treptat administraţiile mănăstireşti erau înlocuite de consiliul comunei greceşti bisericeşti din Varna. Această situaţie sa păstrat şi după Eliberare.

Simţind gustul libertăţii, localnicii vedeau şi un alt rol al mănăstirilor. În afară de centre religioase, locuitorii Varnei găseau în ele şi locuri minunate de odihnă, plimbări şi distracţii. Fiind foarte apropiate de oraş şi înconjurate de o natură frumoasă, mănăstirile erau vizitate zilnic de mulţi cetăţeni atraşi de apele curative şi vinul bun. Aşa cele două mănăstiri sau transformat în locuri distractive, ci nu de binefacere. Părintele Hristo Vârbanov le numeşte în amintirile sale „ospătării”

De la 4 până la 22 august 1880 cneazul Alexandru I a fost în Varna. Atunci sa lansat idea ca Varna să devină capitală de vară a Cnezatului. Alexandru Batenberg a ajuns în oraş ca să aşeze piatra de temelie a catedralei noi. Cneazul a fost cazat în mănăstirea „Sf. Dumitru”. În timpul şederii lui în Varna, viaţa socială din oraş era supusă concurenţei între bulgari şi greci. În toate iniţiativele oraşului era reprezentanţă şi activitate dublă: bulgărească, din numele cetăţeniei şi grecomană, din numele mitropoliei şi comunităţii greceşti. Bulgarii se foloseau de ocazia prezenţei şefului de stat ca să sugereze grecomanilor că ei sunt mai puternici independent de faptul că sunt minoritate. Grecomanii înşişi sau plâns oficial cneazului Alexandru I că au fost reprimaţi din partea bulgarilor.

    În rândurile bulgarilor din Varna se puteau distinge două lagăre. Unul a fost cel radical şi din el făceau parte editorii şi oamenii din jurul ziarului „Varnenski vestnik” („Ziarul Varnei”), adică de inteligenţii şi tinerii în frunte cu Pavel Kalyandjiev – oameni care sau stabilit în Varna după Eliberare.

    Inteligenţa insista pentru măsuri radicale în ceea ce priveşte grecomanii. Şi reacţiona dureros la demonstraţiile antibulgăreşti, insistând ca instituţiile locale executive şi judecătoreşti să fie mai hotărâtoare în acţiunile sale. Iată ce părere exprimă ea în „Varnenski vestnik”: „Grija (pentru mănăstirile „Sf. Constantin” şi „Sf. Dumitru”) trebuie să fie luată de Mitropolia Grecească şi să fie predată după lege Consiliului judeţean din Varna, din drepturile căruia fac parte dughenele orăşeneşti, spaţiile libere, pieţele, izlazul oraşului, şi pietrele şi totul din el, care este pe pământ şi sub el, inclusiv grădini, vii, băi şi bunurile mănăstirilor. Consiliul judeţean, fără să mai pierde timp şi imediat trebuie să stabilească pe unul dintre membrii săi care să facă inventarul tuturor bunurilor mobile şi imobile şi să le pună sub administraţia sa, şi în acelaşi timp săl roage pe episcopul Eparhiei din Varna, preasfântul Simeon, să angajeze doi preoţi pentru „Sf. Constantin şi Elena” şi pentru „Sf. Dumitru”.

    Al doilea lagăr a fost compus de nişte oameni cu concepţii moderate, reprezentaţi de mitropolitul Simeon şi de nişte locuitori cunoscuţi vechi ai Varnei. Printre ei se distingeau numele primarului Yanko Slavchev, prefectul Petar Stanchev, oameni bogaţi şi cu autoritate, adică de vechii „ciorbagii” din Varna.

The Bishop of Varna and Preslav, Simeon (1840-1937), came from a purely Bulgarian family by his father’s origin and was in close relationship with the family of Stephen Karadja, a leader of the Bulgarian struggle against the Turks in the 19c. Archimandrite Simeon, a coadjutor to Bishop Antim at that time, accompanied him on his way to Constantinople where the latter was elected Bulgarian Exarch on February 12, 1872. On August 21, 1872 Archimandrite Simeon was consecrated the Bishop of Varna and Preslav. After the Liberation from the Ottoman domination (1878) Bishop Simeon was appealed to creative work together with all leading then Bulgarian intellectuals. Bishop Simeon carried out church constructing works on a large scale. On his arrival in the dioces in 1872 62 churches and 6 chapels existed. By the time of his death in 1937, 137 new churches and 35 chapels were erected, or 173 in total.

Mitropolitul Simeon a generalizat evenimentele din vara anului 1880 aşa: “Din timpul petrecut de cneaz în Varna au rămas ca amintire ceva bun şi ceva rău … Cel bun este aşezarea pietrei de temelie a bisericii bulgăreşti care se va face în Varna şi care se construieşte acum foarte activ. Cel rău este iritarea şi trezirea urii între bulgari şi greci. Grecii, ca pretutindeni, astfel şi aici, vor să se distingă de bulgari şi fac eforturi să arate că sunt greci, ci nu bulgari. Au arătat aceasta în delegaţiile speciale la cneaz ca săl felicite cu ocazia venirii lui în Varna, şi în serenadele deosebite… Această năzuinţă a grecilor îi îngrijorează pe bulgarii cei noştri care au vrut să întreacă timpul. Ei se trudesc săi convingă pe greci să se supună influenţei bulgarităţii, să uite că sunt greci, ceea ce numai timpul o poate face. De aceea ei se interesează, întreabă, caută în documente ca să afle cine a făcut bisericile din Varna, cine a ridicat mănăstirile, cine a dăruit lanurile etc. şi când culeg informaţii suficiente, atunci să facă prin judecătorii ceea ce este bun pentru bulgari.”

Şi aşa, în august 1880 au fost puse temeliile unei biserici bulgăreşti noi, iar în acelaşi timp a fost lansată ideea pentru o reşedinţă de vară a cneazului în Varna. Această idee ia unit pe tinerii radicali şi cei cu concepţii moderate. Rezultatele nau întârziat. În mai 1881 consiliul judeţean la invitat din nou pe cneazul Alexandru I în Varna. Consiliul a luat hotărârea să închirie din nou mănăstirea „Sf. Dumitru” pentru cazarea cneazului.

Noul primar, Mihail Coloni a fost extraordinar de activ. El a organizat repararea străzilor, igienizarea oraşului şi amenajarea mănăstirii, chiar a transportat din Bucureşti mobila sa europeană pentru mobilarea camerelor de dormit destinate cneazului Alexandru I. Chiar şi în vârstă înaintată (atunci avea 64 de ani), moş Coloni ia uimit pe locuitorii Varnei cu proiectele sale extraordinare. El avea ambiţia de a transforma oraşul întrun mare centru portuar, staţiune de mare şi capitală de vară. El a propus să fie construit un hotel cu parc şi băi de mare, să fie începută construirea canalizării oraşului, să fie construite teatru şi hale. În cazurile în care Mihail Coloni nu găsea sprijinul societăţii, finanţa singur proiectele de utilitate publică. Capitalul lui mare cu care a venit în Varna sa topit treptat şi el a murit întro mare sărăcie.

Mihail Kostov Coloni sa născut la 27 noiembrie 1817 în or. Sliven, iar din vârsta de 12 ani a locuit în Bucureşti. A primit educaţie grecească. A fost învăţător de casă şi educator al copiilor principelui Ghica. După căderea principelui Ghica (1842) a plecat la Paris pentru a studia. În anul 1848 sa întors la Bucureşti. Koloni a ajutat la construirea bisericii bulgăreşti din Bucureşti (1853). A ajutat cu bani pentru înfiinţarea Legiunii a doua bulgărească (1867-1868). A fost membru al Comitetului central secret bulgar. Până în 1878 a lucrat devotat pentru eliberarea Bulgariei. A câştigat mulţi bani de comerţ şi arendă. După Eliberare şia vândut bunurile din România şi în 1879 sa stabilit definitiv în Varna. Fiind o persoană încântătoare, bine educată şi dezinteresată, Mihail Coloni a câştigat foarte repede încrederea locuitorii Varnei.

Pe 13 iunie 1881 cneazul Alexandru I a sosit în Varna. În zilele acestea de iunie mănăstirea „Sf. Dumitru” semăna întradevăr cu o reşedinţă de vară a unui şef de stat. Aici se luau hotărâri de stat, se întocmeau proiecte de legi, etc. Ideea despre reşedinţa de vară se discuta între oamenii din anturajul lui Alexandru I. Această idee a fost sugerată de presa bulgărească locală: “Se vorbeşte, scrie pe 20 iunie ziarul „Svobodna Bâlgaria” („Bulgaria liberă”), că noul consiliu municipal va lua măsuri pentru deposedarea celor două mănăstiri „Sf. Dumitru” şi „Sf. Constantin şi Elena” care timp de câţiva ani se stăpânesc şiret şi neruşinat de aşazisa comuna grecească”. Vizita cneazului a fost folosită de bulgari pentru atacul contra „influenţei fanariote grecilor şi găgăuzilor din Varna”. Această temă a fost susţinută mereu şi de mitropolitul Simeon, de primarul Mihail Coloni, de prefectul Petar Stanchev şi de alţi activişti sociali din Varna în timpul contactelor lor oficiale şi neoficiale apropiaţii cneazului.

    În iulie cancelaria cneazului a început tratative cu comuna grecească din Varna despre cumpărarea mănăstirii „Sf. Dumitru”. Aceasta a fost o propunere prea şocantă pentru comuna grecească. Ea na vrut să predea mănăstirea şi a ameninţat că va scrie patriarhului din Ţarigrad. Pe 7 august 1881 consiliul judeţean din Varna a luat hotărârea să „cedeze un spaţiu liber sau să cumpere un astfel de spaţiu pentru palat”.

    Comuna grecească a contestat această hotărâre pe cale judecătorească. În noiembrie, însă, ministerul afacerilor interne a înfiinţat o comisie specială care să stabilească preţul mănăstirii. Judeţul Varna a început imediat cumpărarea viilor din jurul mănăstirii ca să dea forma definitivă parcelei viitoarei reşedinţe şi pentru orice eventualitate a numit localitatea „Sandrovo” ca să se ştie că este un dar.

    În ianuarie 1882 Guvernul a luat hotărârea ca mănăstirea „Sf. Dumitru” din jurul Varnei să fie luată pentru transformarea ei în reşedinţă de vară. După Alexandru Golovin, secretarul privat al cneazului Alexandru I, comuna grecească a dăruit voluntar mănăstirea cneazului, iar el, din partea sa, ia dăruit 50 000 leva (valoarea mănăstirii). Este evident că circumstanţele excepţionale au forţato pe mitropolia grecească să vândă bunurile mănăstirii. Viceconsulul francez din Varna a raportat că cneazul a cumpărat mănăstirea în mai 1882. Şi aşa ea a devenit reşedinţa monarhului bulgar.

    Aşa sa terminat istoria unei mănăstiri care a existat timp de 50 ani în jurul Varnei – 1832-1882 şi a început istoria palatului Evksinograd. Din mai 1882 mănăstirea „Sf. Dumitru” a devenit oficial reşedinţa monarhului bulgar. În lunile de vară acolo se mutau problemele statului şi intrigile curţii. Viaţa sufletească a cedat locul său vieţii mondene – fapt pe care îl observăm cu mult mai des până în zilele noastre ...

    Pe 15 august 1882 întro atmosferă festivă a fost aşezată piatra de temelie a noului palat. Sfinţirea a fost făcută de Preasfânţii mitropoliţi Simeon din Varna şi Preslav, Grigorii din Dorostol şi Cherven şi Natanail din Ohrid şi Plovdiv.

    În anul 1891 Consiliul judeţean din Varna a cercetat trecutul mănăstirii „Sf. Constantin şi Elena”. Consiliul a adunat toate dovezile că ea a fost înfiinţată de bulgari, că a fost întreţinută în cursul veacurilor de toată populaţia creştină şi că a servit nu numai grecilor ci şi bulgarilor. Consiliul judeţean a înaintat un proces împotriva comunei religioase greceşti şi împotriva administratorilor şcolari din oraşul Varna cerându-le predarea administraţiei, stăpânirii şi utilizării tuturor bunurilor mănăstirii.

    Procesul a durat mult dar peste 8 ani, în octombrie 1899, bunurile au fost predate bulgarilor de către mitropolia grecească. Cu toate acestea comuna grecească din Varna continua să conteste şi problema cu mănăstirea „Sf. Constantin” a rămas nerezolvată. Abia în 1919 în Tribunalul Internaţional de la Haga procesul sa rezolvat în favoarea bulgarilor.

    De atunci comisia permanentă pentru Gospodăria judeţeană de la Tribunalul regional din Varna a devenit proprietarul bunului şi a început săl stăpânească. Mai întâi, în anul 1901, a fost proiectată Şcoala practică de viticultură. Cu scopul acesta sau construit clădiri pentru şcoală şi o cramă. În 1903 a fost creată gospodăria judeţeană experimentală. A fost ales un spaţiu de 100 decari pentru câmp experimental. Sa făcut regularea apelor din regiune, locul sa alimentat cu apă, sau alocat mijloace pentru alimentare cu apă. Viile şi grădinile asigurau fructe şi legume proaspete pentru turişti.

Apreciind clima sănătoasă a acestui loc, regina Elena a construit cu mijloace proprii în 1905 primul sanatoriu pentru copii. Au fost construite şi grajduri şi diferite încăperi pentru animale şi au fost livrate găini, porci şi vaci de rasă. Dar peste numai câţiva ani, din cauza condiţiilor nefavorabile şi piedicile din partea guvernului, aceste întreprinderi sau închis. În 1907 a fost plănuită o staţiune. În anul următor a apărut şi primul hotel – cunoscut şi astăzi pentru locuitorii Varnei ca hotelul „Praga”.

Toate sălile de clasă din şcoală de viticultură proiectată au fost transformate în camere confortabile pentru familii de turişti. În 1910 asupra clădirii de lângă cişmea a fost ridicat un etaj nou cu 12 camere şi ieşire spre curte. În 1911 lângă clădirea veche a mănăstirii a fost construită o clădire nouă cu etaj şi cu încă 12 camere pentru turişti. În anii 1912 şi 1913 sa construit o brutărie nouă pentru turişti în care ei puteau coace ghiveci, porci, miei, pâine, plăcinte etc. şi încă un bufet mare. Bufetul avea o bucătărie cu tot ce a fost necesar pentru pregătirea mâncării. Mâncarea şi băuturile se dădeau la bufet şi se consumai pe mese şi scaune de grădină aranjate în jurul bufetului. Aşa gospodăria experimentală sa transformat treptat în staţiune.

În toţi aceşti ani viaţa sufletească în mănăstire nu sa oprit. Monahi şi preoţi din Varna aveau grijă de mănăstire şi făceau slujbe religioase în ea. Locuitorii mai bătrâni din Varna îşi aminteau că în timpul postului distracţiile se organizau mai rar. La bufet se propuneau numai mâncăruri de post iar mănăstirea era aglomerată de credincioşii care veneau aici ca să se spovedească şi să se împărtăşească. Interesant, dar mai puţin cunoscut este faptul că în timpul Războiului Crimei (1853-1856), când în Varna şi împrejurimile ei a izbucnit o epidemie de holeră, oamenii au căutat adăpost în acest loc sfânt!

În afară de viticultură, la începutul secolului al XX-lea monahii aveau şi altă ocupaţie. Ei îi ajutau pe oameni şi cu ... cură cu strugure. Dacă din fructul se obţine lichidul care bucură şi înveseleşte inima omului, din restul – seminţe, drojdii de vin – se vindecă corpul lui. Oamenii cu diferite boli se supuneau unei diete cu struguri. În combinaţie cu natura curată şi cu apă curativă, cu rugăciunea sârguincioasă şi „spălarea” sufletelor prin căinţă, ei se vindecau de bolile sale. Din seminţele strugurii se obţineau şi produse cosmetice şi medicamente.

    În altarul bisericii, în spatele pristolului, se găsea agheasma! Şi astăzi locuitorii Varnei şi musafirii mănăstirii pot să-şi ia apă curativă. Erau mulţi cei care, întorcându-se cu credinţă şi rugăciune spre Dumnezeu, cu ajutorul sfinţilor Constantin şi Elena, li sa făcut uşurare de boală. Sunt câteva cazuri – şi în zilele noastre! – când oameni care au avut probleme cu ochi sau vindecat!...

    Crearea parcului din jurul mănăstirii din staţiunea de azi „Sf. Constantin şi Elena” a început în anul 1925, având ca autor Anton Novak – creatorul Grădinii Mării din Varna. Iar în 1931 agronomul S. Djartov, profesor din şcoala agronomică din Varna, a terminat parcul. Elevii îşi desfăşurau practica aici, făceau aleile şi formau parcul din jurul mănăstirii şi hotelului „Odesa” (dărâmat în anul 2003). Pământurile mănăstirii – circa 1600 decari – după Eliberare au devenit proprietatea municipiului Varna. În 1937-1940, prin hotărârea administraţiei municipiului pământul a fost parcelat cu alei largi drepte. În jurul lor au fost plantate paltini, castani şi tei. Lungimea totală a aleilor a fost 6 km, iar numărul copacilor plantaţi – 1600.

    „În jurul mănăstirii mici totul a fost ca o poveste ciudată: pădure, linişte, creştini credincioşi care veneau să se roage în timpul Sf. Euharistia, să se împărtăşească cu Sf. Daruri”, - povesteşte d-na Maria Dimitrova - fiica părintelui Ivan Valkov care avea grijă de mănăstirea „Sf. Constantin şi Elena” din 1936. „În timpul verii minunate sau toamna se auzeau undele mării, şoptea un râu micuţ peste care era un poduţ.

    Întrunul din hoteluri erau camere şi pentru oaspeţii mănăstirii. Aici rămâneau peste noapte preoţii care veneau pentru sărbătoarea bisericii. Vara aici se cazau credincioşii din toată ţara – îmi aduc aminte de familiile profesorului Venelin Ghanev, profesorului Sirakov etc. Îmi amintesc şi de familia prietenului tatălui meu – prof. Claia – fondator şi redactor al primei reviste mondiale „Economist”. Sfânta Liturghia se slujea în bisericuţa mică a mănăstirii duminica şi în timpul sărbătorilor mai mari. Biserica era foarte plină în timpul vecernii de sâmbătă seara. În curte era un clopot care îi invita pe credincioşi pentru liturghie. Noi, copiii - eu, fratele meu, copiii profesorului Sirakov şi profesorului Ghanev – în afară de participarea noastră regulată la slujbe, ne jucam împreună. Inventasem un şah religios foarte interesant după textele din Evanghelii scrise pe scânduri care erau liniate pentru punerea unor desene din Sfânta Scriptură.

    Cele mai puternice sunt amintirile mele de la sărbătoarea bisericii din mănăstire. În biserica mănăstirească putea să intre numai cel care venise pentru vecernia din ajunul sărbătorii. Toate împrejurimile erau pline de oameni veniţi din Varna, din satele apropiate şi îndepărtate, din Dobrich, Balchik etc. Foarte des, împreună ca mitropolitul nostru Simeon, slujeau şi preoţii din Varna – părintele Hristo Gheorghiev, părintele Pashev, părintele Doganov, părintele Stefan, părintele Yordan etc.

    Aici se făceau – nu numai la sărbătoarea bisericii – multe cununii şi boteze. Oamenii ştiau că în timpul construirii bisericii mănăstireşti, în pristol a fost zidită o parte din Crucea Dumnezeului. Cunoşteau şi istoria icoanei făcătoare de minuni a sfinţilor Constantin şi Elena. De aceea cu câteva zile înainte de sărbătoare oamenii veneau să se roage, să se spovedească iar biserica se umplea încă din timpul nopţii de priveghi din ajunul sărbătorii.

    În zilele acestea nu era uitată şi binefacerea. Îmi aduc aminte că se puneau căsuţe de bani din metal pentru ajutarea oamenilor săraci, bătrânilor din aziluri, caselor de naşteri, spitalelor. Oamenii înstăriţi dăruiai mănăstirii o parte din economisirile sale sau din averea sa (acţiuni, animale etc.)...”

Lărgirea faptică a complexului a început în 1957 după construirea hotelului „Roza” şi a restaurantului „Chernomorets”. În următorii ani activitatea intensivă de construcţie a rezultat zeci de hoteluri şi restaurante noi. Până în 1992 staţiunea se numea „Drujba” iar complexul bisericesc a fost transformat în muzeu şi slujbele religioase se făceau numai în timpul sezonului turistic. În 1992 staţiunea şia schimbat numele în „Sf. Constantin şi Elena” care este cel mai demn de locul acesta.

În anul 1999, după o uitare de 50 ani, a fost reînnoit statutul de mănăstire şi a început restaurarea ei. În anul acesta aici a venit ca egumen arhimandritul Serafim Ghenovski, născut la or. Veliko Târnovo. În ciuda greutăţilor şi mijloacelor insuficiente, părintele Serafim, prin eforturi proprii şi cu ajutorul câtorva oameni – voluntari devotaţi – a reuşit să construiască câteva chilii, o sufragerie şi o bucătărie nouă, a ridicat o cupolă nouă a bisericii şi a aranjat o curte mănăstirească minunată.