Sf Constantin şi Elena - Mănăstirea oraşului Varna

Legenda

    În zilele întunecoase ale trecutului nostru, când spiritul bulgăresc era ţintuit cu lanţurile robiei, când în sufletul pierea şi ultima scânteioară a vieţii omeneşti, numai bisericile şi mănăstirile susţineau conştiinţa poporului în stare trezită. Dar câteodată, în zilele nenorocite, undele fanatismului religios ajungeau şi la aceste porturi liniştite care au adăpostit în sânul lor moştenirea sfântă şi preţioasă a poporului nostru şi speranţa lui pentru salvare. Cei de altă credinţă ştiau că nu există un scut mai sigur decât credinţa şi încercau prin foc şi sabie să smulgă şi ultima rădăcină a poporului nostru nesupus.

    Şi atunci, în flăcările focurilor şi ruinele, murea cel creat în veacuri. Fraţii lui Hristos care au scăpat, au luat cu sine lucrul cel mai important – credinţa lor neclintită. Unii dintre ei au pornit pe drumuri, iar alţii se ascundeau în pustietăţile… Ca să se întoarcă din nou în mormanul de cenuşă. Ca să înceapă din nou şi cu puteri noi construirea bisericii eterne a credinţei creştine şi a spiritului bulgăresc.

    În secolul al XVI-lea, când războaiele Europei creştine au reuşit să oprească hoardele otomanilor, popoarele creştine care au rămas sub robia lor a trebuit să sufere mânia lor, iar în locurilor sfinte ale bulgarilor a început să cânte muezinul. Şi monahii - sihastri au început din nou să se rătăcească, păstrând Sfânta Ortodoxie.

    În aceste zile grele, într-un loc pustiu, nu departe de malul mării şi de oraşul vechi bulgăresc Varna, printr-un codru de nestrăbătut, au căutat azil câţiva monahi. Cu odăjdii rupte, cu picioare şi corpuri rănite de drumul greu, ei veneau aici cu speranţa că vor găsi refugiu şi consolare pentru sufletele sale epuizate. O durere mare le strângea inimile – mănăstirea veche, din care fugeau, a fost transformată de otomani întrun morman de cenuşă iar mulţi dintre fraţii ei au murit ca martiri.

    Parcă însăşi mâna Domnului le ducea spre locul acesta ascuns. În jurul locului acesta nu se vedeau urme de oameni – nici sate, nici drumuri. Scorburile copacilor seculare le adăposteau, codrul le hrănea cu fructele sale şi un izvor vechi curativ le potolea setea. Iar păsările de pădure cu glas fermecător răsunau toata ziua locul cu cântecele sale, le consolau pe monahi şi aduceau veselie în inimile lor.

    Sihastrii erau fericiţi – simţeau prezenţa Dumnezeului! Aşa trăiau în pace şi linişte monahii – împreuna cu Dumnezeu, departe de lumea păcătoasă şi rea. Naveau nici biserică, nici icoană pentru a se ruga. Le era dor de dangătul de clopot şi ecoul toacei. Numai rugăciunea consola aceste suflete chinuite care credeau şi se bizuiau pe Dumnezeu!

    Odinioară, întro noapte adâncă, când vântul vijelios îndoia ramurile copacilor, de la mare, în zgomotul asurzitor al undelor sa auzit un strigăt de ajutor. Ascunşi de stihie, monahii nau îndrăznit să iasă. Iar dimineaţa, când furtuna a încetat şi ei au ajuns la mal, acolo le aştepta o privelişte îngrozitoare. Pretutindeni erau risipite rămăşiţele unei corăbii mari. Corpurile zecilor de înecaţi erau aruncate pe nisip sau înotau pe unde. Cu inimi întristate fraţii sau îngrijit pentru cei morţi după obiceiurile creştine. Dar pe neaşteptate unul dintre corpuri sa mişcat. Sa auzit o voce slabă. Monahii, foarte bucuraţi, au ridicat corpul străinului salvat după voia lui Dumnezeu şi bocceaua de lângă el şi iau luat cu sine prin pădure.

    După câteva zile, când şia revenit, el a povestit fraţilor istoria sa miraculoasă. În bocceaua lui era învelită o icoană mare a sfinţilor apostoli Constantin şi Elena – ocrotitorii creştinismului – iar cel salvat sa dovedit frate dintro mănăstire de lângă Ţarigrad. El fusese trimis în marea Lavra din Kiev ca să ia şi să mute în Constantinopol icoana făcătoare de minuni a celor doi sfinţi. Legenda povestea că icoana a fost salvată şi mutată în Lavra Pecerska din Kiev de către un monah necunoscut în timpul cuceririi otomane şi înrobirea creştinilor din cele două lături ale Munţilor Balcani.

    Aşa, datorită ocrotirii sfinţilor apostoli Constantin şi Elena, şi la mila Domnului, trimisul şi icoana au fost salvaţi. De recunoştinţă pentru salvare, trimisul a dăruit fraţilor icoana cea miraculoasă şi ia însărcinat să construiască acolo o biserică. Nimeni nu ştie câtă vreme a trecut de atunci. Dar în locul acesta, asupra izvorului vechi curativ a fost ridicată a bisericuţă mică. Mai târziu, atraşi de slava icoanei făcătoare de minuni, aici au venit şi alţi monahi. În jurul bisericii a apărut mănăstirea care şi astăzi poartă numele „Sf. Constantin şi Elena”.

    Mănăstirea a trecut prin multe momente grele. A fost jefuită, arsă şi distrusă – şi de necredincioşi, şi de forţele naturii ... Dar sfinţii apostoli nu permiteau ca aceasta să continue prea mult. Mănăstirea învia din nou. Pentru triumfarea credinţei ortodoxe! Ca să păstreze viu pe spiritul bulgăresc! Ca săi ajute pe credincioşi şi pe cei care sufereau mult în numele lui Hristos! Pentru slava Domnului!

Amin!