Sf Constantin şi Elena - Mănăstirea oraşului Varna

Sf. Constantin şi Elena în istoria

    Sf. Constantin cel Mare (324-337) este una dintre personalităţile cele mai cunoscute dintre sfinţii canonizaţi din istoria Evului Mediu creştin. Perioada conducerii lui marchează sfârşitul celor trei secole de urmărire a creştinismului în limitele Imperiului Roman. În opera sa „Cuvinte elogioase” patriarhul Euthymius îl numeşte „mândria regilor” şi îl dă de exemplu de imitare pentru ultimii regi bulgari din Al doilea regat bulgar.

    În sfârşitul secolului al III-lea şi în începutul secolului al IV-lea Constantin a fost unul dintre cei patru cezari care au moştenit puterea în Imperiul Roman după conducerea unuia dintre cei mai înverşunaţi adversari ai creştinismului – imperatorul Diocletian (284-305).

    Cezarul Constantin şi conducătorul regiunilor vestice ale imperiului cezarul Valerii Licinius au apreciat importanţa creştinismului ca o posibilitate de unire a întregii lumi de atunci şi s-au ridicat împotriva încercărilor celorlalţi doi cezari – Maximin Daia şi Maxenţiu, să păstreze tradiţiile romane vechi.

    Legenda povesteşte că imediat înainte de bătălia cu Maxenţiu de lângă Verona, Constantin şi armata lui au văzut ziua în amiaza mare în cer un cruce de stele şi inscripţia: „Cu aceasta vei învinge!”. După victoria sa asupra lui Maxenţiu, în anul următor, 313, Constantin şi Licinius au promulgat decretul care a rămas în istoria ca „Edictul de la Milano” sau „de la Mediolanum” care a recunoscut creştinismul ca o religie egală în drepturi cu celelalte religii din Imperiul Roman.

    Imediat înainte de acest act important, în timpul primăverii aceluiaşi an, în bătălia de la Heracleia şi Adrianopol, Licinius l-a invins pe Maximin Daia şi aşa puterea asupra imperiului a rămas în mâinile lui Constantin şi Licinius. Mai târziu, însă, cel din urmă a început din nou să-i urmeze pe creştini în regiunea sa şi, provocat de Constantin, a fost învins. Din anul 324 Constantin a devenit conducătorul absolut al întregului Imperiu Roman şi a fost proclamat imperator. De atunci creştinii erau sub protecţia lui permanentă.

    Nu se ştie exact când şi unde Sf. Constantin a primit sfântul Botez. Sunt câteva legende cea mai autentică fiind legenda în care se povesteşte că el a fost botezat în suburbia oraşului Nicodimia cu puţin timp înainte de moartea lui cu toate că a profesat creştinismul de mult. În trecut exista obiceiul ca oamenii să amâne botezul lor şi să se pregătească foarte lung (în timpul acesta cei ce se pregăteau erau catehizaţi) înainte de a primi taina sfântului Botez. Imperatorul a dorit să fie botezat în râul Iordan şi probabil a crezut că este necesar să se cureţe de păcatele trecute prin căinţă lungă.

    El însuşi crezând, Sf. Constantin depunea eforturi pentru răspândirea credinţei creştine. El dorea să acţioneze prin convingere şi nu prin violenţă. Unii dintre apropiaţii lui îl sfătuiau să-i izgonească pe toţi păgânii din Roma. Dar imperatorul le-a răspuns: „Dumnezeul nostru nu vrea ca ei să vină la el prin forţă şi constrângere. El primeşte rugăciunile numai celor care cred sincer în El!”

    Curând după ce l-a învins pe Licinius, Constantin a hotărât să-şi construiască o capitală nouă. I-a plăcut amplasarea oraşului nu prea mare Bizantion, aşezat la Bosfor şi lângă Marea Neagră. A luat decizia să-şi înfiinţeze capitala aici şi după câţiva ani în locul localităţii mici s-a ridicat un oraş mare şi minunat care a fost numit „Roma cea Nouă”, „Ţarigrad” sau „Constantinopol”. Acesta a fost singurul oraş din timpurile acelea în care nu erau temple păgâne ci numai biserici creştine!.

    În timpul domniei lui, în anul 325, în or. Niceea a avut loc Primul Sinod Ecumenic care, în afară de condamnarea arianismului, a rezolvat şi toate problemele discutabile din timpul acela. Atunci s-a întocmit şi „Simbolul credinţei” – un document foarte important (completat puţin la Al doilea Sinod Ecumenic din 381) prin care şi astăzi profesăm religia noastră.

    După sinod imperatorul Constantin cel Mare a plecat la Ierusalim unde a început să construiască o mulţime de biserici în locurile sfinţite de Mântuitor care erau să devină obiecte de pelerinaj. În acest timp Ierusalim se găsea sub conducerea păgânilor şi era total dispreţuit şi părăsit. Conform ordinii imperatorului Adrian oraşul mai purta numele „Elia Capitolia”, iar în locul bisericii vechi din Ierusalim se ridica un templu păgân.

    După legendă, mama lui Constantin – regina Elena care primise mai devreme credinţa creştină – îl însoţea în timpul acestei călătorii şi a reuşit să găsească în mod miraculos crucea pe care a fost răstignit Dumnezeul Nostru Isus Cristos. În Ierusalim sfânta regina Elena a construit cu mijloace proprii câteva biserici – în oraşul însuşi, în Vitleem şi în muntele Eleon – şi în 327 a murit.

    Sf. imperator Constantin a domnit încă zece ani după moartea mamei sale şi a murit în anul 337 în or. Nicomidia în vârstă de 65 de ani. Corpul lui a fost mutat în atmosferă festivă în oraşul lui preferat, care purta numele lui, şi a fost depus în biserica construită de el – „Sf. Apostoli”.

    Pentru activitatea lor de apostoli legată de răspândirea şi protecţia creştinismului, Sf. regina Elena şi Sf. Constantin cel Mare au fost canonizaţi de Biserică ca sfinţi-apostoli, ocrotitori ai creştinismului.

    După „Viaţa sfinţilor”

Pictură

    Chipurile sfântului Constantin şi mama lui Sf. Elena sunt prezentaţi în creaţia tuturor pictorilor de icoane din Peninsula Balcanică (inclusiv şi în creaţia celor bulgari) într-o întreagă serie de înfăţişări omonime din secolul al XIII-lea până în secolul al XIX-lea. În secolele XIII – XIV regii bulgari şi aristocraţia dăruiau generos mijloace pentru construirea bisericilor precum şi pentru ridicarea unor complexe mănăstireşti. În acestea chipurile celor doi sfinţi se întâlnesc ca parte din împodobirile cu pictură murală sau din spaţiile altarului, precum şi ca patroni ai bisericilor.

    Una dintre înfăţişările cele mai cunoscute ale celor doi sfinţi este din brâul al doilea orizontal din creaţia cea mai remarcabilă a iconografiei bulgăreşti medievale – picturile murale din Biserica Boyana.

    Una dintre înfăţişările cele mai bine păstrate ale sfinţilor Constantin şi Elena din perioada dominaţiei otomane de pe teritoriul bulgăresc sunt cele din biserica „Sf. Gheorghe” din Mănăstirea Kremikovtsi, din secolul al XV-lea. Chipurile celor doi sfinţi din secolele XV – XVI sunt solemne şi monumentale. Independent de faptul că textele unora dintre picturile murale şi icoanele din această perioadă sunt în limba greacă, ele nu schimbă caracterul naţional bulgăresc şi originea bulgară ale acestor opere.

    În secolele XVII – XVIII în toată ţară se răspândeau icoanele celor doi sfinţi, pictate de pictori-călători – reprezentanţi ai şcolilor de pictura bulgărească - de la Samokov, Tryavna, Debar. În biserica „Sf. Constantin şi Elena” din Plovdiv se găseşte una dintre icoanele omonime cele mai interesante din aceeaşi perioadă. În Nesebar, Sozopol şi în alte oraşe, până la mijlocul secolului al XVIII-lea au fost create o serie de icoane de înaltă valoare artistică cu chipurile celor doi sfinţi. Câteva modele din timpul acesta sunt păstrate în Varna, Sliven, Kotel şi Jeravna.